Prin Decizia nr. 2750 din 3 iunie 2026[1], pronunțată în dosarul nr. 641/39/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit definitiv că veniturilor aferente perioadelor anterioare datei de 1 iulie 2024 nu li se poate aplica noua cotă de impozitare de 70%. Actele fiscale au fost anulate în partea care depășea obligațiile calculate prin aplicarea cotei de 16%.
ÎCCJ nu a contrazis Curtea Constituțională. Prin Decizia nr. 523/2023, CCR constatase că textul noii legi nu reglementează aplicarea cotei de 70% pentru perioadele anterioare intrării sale în vigoare. Curtea a precizat că eventuala extindere asupra trecutului reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii, care trebuie soluționată de instanțele judecătorești.
Exact acest lucru l-a făcut ÎCCJ. A analizat aplicarea concretă și a decis că legea fiscală relevantă este cea în vigoare în perioada în care au fost realizate veniturile, nu cea existentă la data emiterii deciziei de impunere. Eroarea nu aparține CCR sau ÎCCJ, ci interpretării promovate de administrația fiscală, potrivit căreia simpla emitere a deciziei după 1 iulie 2024 ar permite aplicarea cotei de 70% unor situații economice consumate anterior.
Documentul Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor recunoaște că hotărârile definitive cunoscute până la 30 iunie 2026 au fost unanime în sensul anulării diferenței dintre cota de 70% și cea de 16%. Ministerul admite astfel că practica instanțelor a infirmat interpretarea pe care organele fiscale și-au întemeiat actele de impunere.
Problema este însă mai profundă. Verificarea situației fiscale personale ar trebui să urmărească identificarea unor venituri reale nedeclarate. În practică, numeroase litigii apar deoarece ANAF nu descoperă un venit nou, ci reîncadrează juridic tranzacții deja cunoscute, inclusiv împrumuturi, creditări ale societăților sau transferuri între persoane, transformând surse patrimoniale declarate de contribuabil în venituri din surse neidentificate.
O altă vulnerabilitate apare atunci când numerarul disponibil la începutul perioadei nu este recunoscut sau este eliminat pentru simplul motiv că persoana nu mai poate produce, după mulți ani, documente pentru fiecare sumă deținută. Numerarul nu încetează însă să existe numai pentru că nu se află într-un cont bancar. Excluderea sa automată poate crea artificial o diferență între utilizările de fonduri și sursele acceptate de inspector.
Metodele indirecte trebuie să examineze totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale, fluxurile de trezorerie și celelalte elemente relevante pentru stabilirea situației fiscale reale. Ordinul ANAF nr. 675/2018 reglementează metoda sursei și utilizării fondului, metoda fluxurilor de trezorerie și metoda patrimoniului net, nu o simplă comparație izolată pe fiecare an.
Dacă analiza este fragmentată strict pe anul fiscal, fără preluarea corectă a numerarului și patrimoniului de la începutul perioadei și fără reportarea efectelor în anii următori, rezultatul poate fi fals. O sumă acumulată într-un an anterior poate finanța cheltuieli într-un an ulterior fără să reprezinte venit nou. Tot astfel, o diferență stabilită într-un an trebuie corelată cu patrimoniul și disponibilitățile perioadelor următoare, nu impozitată repetat sau ignorată în continuitatea sa economică.
Decizia ÎCCJ rezolvă problema cotei aplicabile. Nu rezolvă însă riscul ca o metodă indirectă utilizată incomplet să transforme patrimoniul existent, împrumuturile și numerarul în venituri fictive. Adevărata garanție a contribuabilului nu este doar cota de 16%, ci obligația ANAF de a demonstra existența venitului, momentul realizării lui și legătura reală dintre sursă și utilizarea fondurilor.
Expert contabil judiciar Daniel Udrescu