Am un entuziasm aparte când va citesc mesajele de încurajare, responsabilitatea aceasta pe care mi-o asum seara de seara ma împlinește când da roade la dumneavoastră, cei care ne urmăriți. . Dumneavoastră ma cunoașteți, ma vedeți cu bune și rele pentru că sunt ca o carte deschisă. Eu in schimb nu va cunosc și mi-ar plăcea sa existe o formula prin care să sa va văd si eu seara de seara, sa va cunosc problemele si bucuriile. Sa inteleg ce ne unește, ca de separat se ocupa alții sa le caute, ba chiar sa le găsească, pana și in locurile in care ele nu exista.
Am aceasta vestimentație simbolica pentru că vreau sa va îndemn sa credeți in puterile voastre, în credința voastră tare, în demnitatea și libertatea voastră, pentru o viață prosperă și sigură pentru care vreți sa luptați. Nu este un costum real de militar, nu știu sa va dau sfaturi de supraviețuire in caz de nenorociri dar va îndemn sa aveți încredere in ei, in reprezentanții noștri din MAPN, in militarii noștri bine pregătiți dar si in ceilalți profesioniști care își riscă viața pentru dumneavoastră: polițiști, jandarmi, pompieri. Știu că sunt și multe exemple negative în sistem însă, in contextul unui război ei sunt scutul nostru!
Știu ca mulți dintre voi poate ma veți critica ca x este corupt, celălalt si mai corupt, fiecare are bube și nu poate fi de încredere. Adevărat este ca sunt și trădători corupți, dar sa nu generalizam! Schimbarea se face cu oameni, cu voi și cu noi, sa ii identificam pe cei mai buni si lupta e câștigată! Uniți nu dezbinați!. Îmi place sa merg printre oameni, sa îmi fac cumpărăturile de la magazin, din piață. Sa stau de vorbă cu cei din jur, sa privesc și sa încerc sa descopăr ce se ascunde sub fiecare chip. Câți oameni, atâtea povești! Iar pentru un jurnalist mi se pare un exercițiu extraordinar.
Din păcate, de multa vreme încoace, străzile din România s-au umplut de zombie. De chipuri posomorâte, de oameni triști, ancorați în propriile probleme și captivați doar de telul de a mai supraviețui și azi. Așa e și în junglă, cel mai puternic învinge. Restul se mulțumesc, în cel mai bun caz, cu resturile de la masa lui. Ma doare sa vad că nu mai vad zâmbete la foarte mulți oameni. Unii nu își pot ridica ochii din pământ, atât de îngândurați sunt. Ne-am cultivat, fără sa vrem, o generație de egoiști preocupați doar de supraviețuire. Fără să înțelegem că viața înseamnă mai mult de atât.
Însă am mai văzut ceva în ultimele zile. Ceva care mă face să pricep că lupta noastră nu este în zadar, că avem motive să ne unim sub tricolor pentru a salva ce se mai poate și a reconstrui această națiune din moloz și ruine. De ieri a început un nou an școlar. Și, chiar dacă străzile s-au blocat de atâtea mașini și copii ai căror pași merg către instituțiile unde învață, inima mea s-a umplut de bucurie. Am găsit speranța unui viitor mai bun în fiecare prunc dus de mânuță de mama sau tata la cursuri, în ochii dascălilor care au preluat, cu dragoste, o nouă generație pentru a o crește și a o educa.
M-am săturat să aud că nu avem cultură, sport, economie, sănătate. Că decidenții nu au bani ca să mărească pensii și salarii, în timp ce ei își umflă conturile, pe sărăcia noastră și pentru a asigura luxul nepoților nepoților care vor veni după ei! M-am săturat să aud că nu se poate, că nu sunt soluții, că merge și așa. Că încă nu e atât de rău în această țară! Mi s-a acrit să ascult promisiuni deșarte, că va fi bine, dar nu acum, ci la anul sau la celălalt. Că vor majora veniturile, dar că e nevoie acum să strângem cureaua tot noi, cei de rând!
Nu mai suport să aud de la ei expresia „nu avem”! Dar ce mai avem, stimați aleși și iubiți români? Mai avem demnitate, curaj, onoare? Dragoste de acest neam pe care îl batjocorim închizând ochii la jaful făcut de trădători și corupți? În timp ce ne răspundem singuri la aceste întrebări, vedem că austeritatea e tot mai aproape de realitate! Premierul Marcel Ciolacu a anunțat că pachetul pe măsuri fiscale pentru care își va asuma răspunderea în Parlament va fi pus în dezbatere publică în această săptămână. Una dintre cele mai mari controverse este că tichetele de masă ar putea fi plătite numerar. În plus, românii cu mașini sau case scumpe ar putea să scoată mai mulți bani din buzunar pentru dările la stat. Nu a fost de ajuns că au calculat pe minus cu vreo 45 de miliarde de lei bugetul pe acest an, dovada supremă a incompetenței o reprezintă chiar reformele ratate, care ne costă foarte mulți bani.
Modificările PNRR propuse Comisiei Europene de către România lovesc crunt în Educație și Sănătate. Pe lista tăierilor sunt șase spitale și peste 800 de școli, ale căror laboratoare urmau să fie modernizate. În imensa lor înțelepciune, aleșii au decis să diminueze și numărul de unități ce vor beneficia de fonduri pentru combaterea abandonului școlar, în țara cu 42% dintre elevi analfabeți funcțional. Așa cum spunea și domnul profesor Peiu în emisiunea de aseară, toate aceste tăieri vor cântări greu în viitorul unei națiuni în care investițiile par un vis îndepărtat.
La Sănătate au fost reduse 740 de milioane de euro, și au rămas neatinse, printre altele, cele 400 de milioane pentru digitalizare. a explicat ministrul încă în funcție. Ministru care pare greu de demis în ciuda eșecurilor pe linie pe care le bifează de la începutul mandatului. Însă îi merge bine, extrem de bine, mai ales că recent Alexandru Rafila s-a iscălit pe o cercetare „științifică” despre Covid-19 în care a contribuit doar cu 61 de cuvinte, dintr-un total de aproape 860, întreaga lucrare de cercetare fiind astfel puțin mai lungă decât un subiect de la Bacalaureat.
Culmea e că lucrarea a fost finanțată din fonduri europene și arată mai degrabă ca un bilanț cronologic al primelor cazuri. Cu o zi înainte să fie anunțat prima infectare în România, Rafila declara că noul coronavirus provoacă o viroză similară gripei și nu necesită îngrijorare. Reprezentantul României la Organizația Mondială a Sănătății de la acea vreme spunea că nu sunt motive de îngrijorare. Restul e istorie. Dacă pentru astfel de articole se găsesc resurse financiare, nu înțeleg de ce nu se pot găsi și pentru proiectele de infrastructură de care avem nevoie ca de aer. Dar munca e mai grea și e nevoie de lideri capabili, cu viziune. Și am observat că e penurie la acest capitol.
La Crevedia, după exploziile devastatoare se așterne liniștea. Ajutoarele de la stat și primărie sunt mărunțiș pentru sinistrați, iar reprezentanții firmei vinovate fac presiuni și joacă la șantaj, amenințând oamenii să primească despăgubiri de câțiva lei, ca doar vine iarna, nu? În ce stat am ajuns să trăim?
Ca să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru, am să vă citez câteva cuvinte dintr-o predică a părintelui Moise Aghioritul, monah care s-a nevoit 35 de ani pe Sfântul Munte Athos. „Multă lume habar nu are pentru ce trăiește! În zilele noastre întrebarea care este scopul principal al vieții se aude cu indiferență într-o lume care nu se interesează de esență, de adevăr și de valoarea lucrurilor. Din nefericire, multă lume nu știe exact pentru ce trăiește. Trăim deja de ceva vreme o prăbușire a valorilor vieții. Este vorba despre o criză serioasă, nu atât economică, socială sau culturală, ci în primul rând, duhovnicească. Tot ceea ce s-a cucerit de veacuri, este acum insultat, batjocorit, călcat în picioare. Nici o emoție, nici un sentiment, nici un respect pentru tot ceea ce este sfânt. Grabnică și brutală consacrare a tuturor aici și acum.
Nu am să vă dăscălesc, să fac pe învățătorul, sau predicatorul, sau pe pedepsitorul și procurorul. Am venit să depun în fața voastră smerit durerea mea, dragostea mea și cugetul meu sincer. A uitat, așadar, omul contemporan scopul principal al existenței lui. A considerat că este pe pământ nemuritor. S-a legat puternic de materie, de bani, de agoniseli, de lucruri. A socotit samavolnicia libertate, necredința, progres, înșelarea, deșteptăciune, păcatul, eliberare, cinstea, prostie. A intrat în viața modernilor răzvrătirea, îndoiala, suspiciunea, contestarea, respingerea. A fost îndumnezeită lăcomia banilor, adorarea trupului, înălțata iubire de slavă. A fost înfrumusețată ipocrizia. În mijlocul acestui climat, Biserica a fost considerată deranjantă.
Astfel, scandalurile existente ale reprezentanților ei care au greșit au fost exagerate și umflate, altele au fost căutate, întreținute, menținute, astfel încât lumea să se indigneze și numai că vede pe cineva în rasă pe drum. Biserica nu este o prăvălie mică. Biserica a existat mai înainte de noi și cu siguranță va exista și după noi. Sufletul caută lumina dincolo de lumina soarelui sau cea tehnică. Conștiința agonizează. Ființa fiecărui om serios caută izvoarele curate ale apelor ca să înseteze cu adevărat. Diferitele rețete pentru plăcerea vremelnică au oferit în final un chin imens. Mulți oameni sensibili ai vremurilor noastre se închid în ei înșiși și dacă nu aiurează sau melancolizează, monologhează meditativ pentru o atât de violentă schimbare a vremurilor. O stare fără ieșire domină discuțiile.
Orașul a devenit întunecat și neprimitor. Satele sunt considerate foarte mici și fără bucurie. Mediul înconjurător a devenit zgomotos, poluat, tulburat. Oamenii, individualiști, capricioși, nervoși, superficiali, grăbiți. Nevrednicie în politică și corupție la politicieni. Conducătorii bisericești vociferează și amenință, în timp ce alții păstrează tăcerea și rămân ascunși. Artiștii sunt atrași de modă, iar oamenii de știință de înfumurare. Ca o constatare finală și dureroasă, o stare generală de stricăciune care dă amărăciune, întristare, durere adâncă.”, spunea regretatul duhovnic. Voi încheia acest editorial cu povața Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina, cel care ne învață așa: „înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. și după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o și ți-a pus-o pe umeri. Deci o poți duce! Ține-o bine și urcă Golgota spre Înviere!” Sunt Alexandra Păcuraru și vă invit, ca de obicei, să ne dăm cu demnitate mâna pentru a face România suverană!
Un editorial semnat de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir.